Românii au o problemă de identitate. Deşi sunt europeni, se comportă ca americanii. Când consumul creşte, toată lumea aplaudă. Când inflaţia saltă capul, nimeni nu fluieră. Economia românească a încheiat anul 2007 cu o creştere de 6%, care a depăşit aşteptările multor analişti. Ceea ce a surprins însă neplăcut a fost absenţa industriei printre principalele motoare ale expansiunii economice. O creştere stimulată excesiv de construcţii, cum s-a întâmplat anul trecut în România, este specifică Statelor Unite, unde PIB-ul se bazează într-o foarte mare măsură pe sectorul imobiliar şi pe efectul de avuţie pe care construcţiile îl creează în mintea consumatorilor.
Spargerea bulei speculative din construcţii, în vara trecută, şi prăbuşirea preţului averilor imobiliare, care a urmat, îi face pe americani să se simtă mai săraci şi să cheltuie mai puţin. Casa Albă este preocupată acum de reducerea consumului, care poate duce la recesiune. De aceea, autorităţile dau bani
americanilor pentru a consuma. Iar Banca Centrală (FED), care face ce spune guvernul, reduce dobânda de politică monetară, deşi este conştientă că preocuparea faţă de recesiunea care bate la uşa din faţă, ignoră inflaţia care se pregăteşte să intre pe uşa din spate.
Modul de gândire american este complet diferit de cel european. Unul dintre motive este de ordin istoric.
Marea criză din anii ’30 a şocat pe americani prin explozia şomajului, în urma căreia au rămas cozi nesfârşite la supa săracului. Pe europeni i-a frapat însă explozia inflaţiei, care a contribuit decisiv la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial.
Alte deosebiri sunt de ordin economic. America este o ţară-continent, cu uriaşe resurse şi o economie aproape închisă, capabilă să se autodezvolte. Statele Unite îşi permit să se întindă chiar mai mult decât le ţin plapuma, deoarece îşi pot acoperi ceea ce consumă peste posibilităţile lor din economiile ţărilor asiatice, dispuse oricând să facă un asemenea gest pentru a-şi desface produsele
pe piaţa americană. Dacă vor considera că datoriile lor externe au devenit prea mari, americanii vor avea posibilitatea să le reducă prin deprecierea dolarului. Creditorii vor ţipa, cu siguranţă, dar degeaba. „Dolarul este moneda noastră şi problema voastră”, le va spune Washington-ul, aşa cum a făcut-o de atâtea ori după 1971, când a suspendat convertibilitatea dolarului în aur. Europa are însă economii deschise, în care exporturile joacă un rol-cheie în dezvoltarea lor.
Când Ben Bernanke, preşedintele FED, trage în jos dobânda de politică monetară, Jean-Claude Trichet, preşedintele Băncii Centrale Europene, nu-l imită. Dimpotrivă, BCE – care consideră că nu consumul, ci stabilitatea preţurilor este o condiţie prealabilă a unei dezvoltări durabile – ar vrea să tragă în sus dobânda directoare. Dar nu face o asemenea mişcare, deoarece i-ar sări în cap unii politicieni, care se tem că o întărire şi mai puternică a euro ar slăbi şi mai mult competitivitatea produselor europene. Iar reducerea exporturilor ar încetini ritmul de creştere, care, şi aşa, este destul de slab. Cu toate că şi în Uniunea Europeană sunt ţări preocupate mai mult de lâncezeala economiei decât de vioiciunea preţurilor, Banca Centrală Europeană – susţinută de un grup de state, în frunte cu Germania – ţinteşte doar inflaţia.
Românii se comportă ca americanii, dar mai mult fără voia lor. Dacă investitorii străini, care au descoperit de câţiva ani economia românească, ar fi venit cu scopul de a produce pentru export, românii s-ar purta probabil şi astăzi ca europenii. Dar, magnetul care a atras capitalul străin a fost piaţa de desfacere. Anul trecut, aproape jumătate din plasamentele principalilor investitori străini în România au fost făcute în trei sectoare: finanţe-bănci, comerţ şi imobiliare. Industria a beneficiat şi de astă dată de foarte puţine investiţii. Că românii sunt stimulaţi să consume mai mult nu este deloc un lucru rău, dacă ne gândim la condiţiile lor de viaţă precare. Îngrijorările vin din altă parte.
În România, creşterea bazată pe consum nu duce, ca în America, la dezvoltarea propriei economii. Producţia internă nu este capabilă să satisfacă cererea de consum în creştere, fapt pentru care se apelează tot mai mult la importuri. Capitalul străin aduce
nu numai bunurile şi serviciile de care au nevoie românii, ci şi banii cu care să le cumpere. Cei ce exportă în România se dezvoltă, dar pe seama îndatorării noastre. Eşecul tentativelor de până acum de a frâna derapajele astfel create se explică prin aceea că s-au tratat efectele (dezechilibrele externe, inflaţia), nu cauza fenomenelor (consumul în exces). Cât timp nu vom reuşi să aducem în ţară investitori care să fie interesaţi mai mult de export decât de piaţa internă, românii vor continua să se comporte ca americanii, dar vor ajunge să trăiască precum africanii.
